O maseuză simpatică vine la Alicia şi îl acuză de hărţuire sexuală pe cel mai îndrăgit democrat al Americii, laureat al premiului Nobel pentru pace (!), cunoscut in întreaga lume ca un vajnic apărător al drepturilor femeilor (!!). Această luptă dintre David şi Goliat stârneşte un adevărat cutremur în firma LH şi chiar un tsunami în jurul candidaturii lui Peter. Alicia, chiar dacă a părut a avea un rol mai puţin activ, este totuşi cea în jurul căreia se ţes destinele şi frământările celorlalţi, precum calmul vid din centrul ciclonului în jurul căruia se roteşte roata timpului şi a evenimentelor din serial.
În timpul derulării dezvăluirilor fetei, aceasta căştigă şi pierde succesiv credulitatea partenerilor LGD care se chinuie să se hotărască dacă îi acceptă cazul care-i poate aduce sau la un răsunător succes, inclusiv financiar, sau la o ruşine dezastruoasă în lumea juridică şi politică. Din cât am urmărit Lie to me, am înţeles că o minciună de această anvergură trebuie pregătită minuţios, iar aparentele contradicţii în mărturie indică tocmai lipsa acestei premeditări şi deci sinceritatea fetei, care mi-a plăcut foarte mult – a dat dovadă pe lângă această sinceritate, de mult curaj, inteligenţă şi stăpânire de sine. M-a frapat discordanţa păstrată pe tot parcursul episodului dintre rochia sfâşiată a fetei şi eleganţa tuturor celorlalţi, discrepanţa dintre două lumi, dintre semiobscuritatea banalului şi lumea strălucitoare a VIP-urilor.
Intensitatea generată de explozia “bombei” este însă o ocazie de a descoperi noi valenţe în caracterul personajelor implicate. Astfel, împătimita politiciană Diane a fost pusă în situaţia de a-şi păstra idolul democrat sau de a rămâne de partea adevărului, chiar dacă acest adevăr nu era cel de preferat. Până să se lămurească, îl recrutează pe Blake în mod personal, iar decizia de a alege dreptatea (coloanei) îl surprinde şi pe Will, pentru care totul se reduce la bani:“the goal is to die with the most money – scopul e să mori cu cât mai mulţi bani”(la ce i-o mai fi trebuit în sicriu, nu mă duce capul). Will continuă să se comporte ca un licean în călduri cu noua iubită, ba chiar sare la bătaie la avocatul plin de aroganţă al diavolului VIP cu mai multe feţe. Alicia a avut un rol discret de PR, a fost persoana de contact, la ea a venit fata şi tot ea a fost cea care a coborât cu liftul împreună cu aceasta, conducând-o către “normalitatea” cotidiană.
De obicei, toată lumea este atrasă de spectacol, de show, de ceea ce se petrece pe scenă. Dar în acest episod, se petrec foarte multe dincoace de scenă. Regăsim astfel aceeaşi diferenţă dintre ce se vede şi ce este în realitate. Românul inventiv i-a găsit acestei discrepanţe o zicală colorată: Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul.
Penibilul spectacol de pe scenă subliniază praful în ochi ce ni se aruncă tuturor pentru a nu da importanţă adevărurilor grave ce ne rămân de obicei ascunse în spatele circului mediatic. Şi chiar când aceste adevăruri ajung accidental la suprafaţă, ca în cazul discutat azi, nu li se dau crezare, deoarece lumea preferă să creadă în iluziile şi idolii ce ne sunt fluturaţi mereu prin faţa ochilor. Nu degeaba Shakespare ne atrăgea atenţia cu o jumătate de mileniu în urmă că lumea toată e o scenă. Iar mimetismul social este azi alimentat de multă media şi implementat prin modă, fotbal, showbiz. Orice asemănare cu realitatea românească nu e intenţionată, dar e dureros de reală ! Interesant în acest context vine sfatul Dianei trezite, acela de a ne controla ataşamentele: “the goal is not to have heroes – ţelul e să nu ne fabricăm eroi”
Memorabilă scena când Diane vorbeşte la telefon cu soţia VIP-ului şi cea cu întâlnirea lui Peter cu avocatul VIP-ului. Nu ştiu însă cum să-l socotesc pe Cary, poate a fost bine intenţionat că a îndrumat-o către Alicia, poate a vrut să arunce în curtea duşmanilor o grenadă fumigenă, ambele variante sunt posibile şi nu prea are ce să caute alături de noua candidată. De asemeni, nici pe ziaristă n-o pot radiografia, prea se joacă cu cuvinte sensibile (I’ll toy with him first) atât cu Will, cât şi cu Peter, adică exact cu cei doi (electroni) care gravitează în jurul Aliciei, cei doi Hidrogeni din jurul Oxigenului din apa ce dă viaţă acestui serial.‘Cause it’s all about the fountain, right? – Fiindcă de fapt e vorba de o fântână, nu-i aşa ?
Replica de reţinut explică credulitatea legată de VIP-uri: “because they think they know him and they don’t know you – pentru că ei cred că-l cunosc pe el, iar pe tine, nu”.
Şi ce face drăgălaşul Eli ? Îngenunchiază ca un vasal lângă seniorul Peter şă-i şoptească veşti proaspete, se bucură ca un copil când află de susţinerea în-Nobelatului şi-şi dă ochii peste cap de disperare când Stăpânul îl trimite la plimbare pe avocatul orgolios proaspăt caftit de Will.
Slavă Domnukui că TGW rămas un serial serios, care n-a căzut în tentaţia măririi ratingurilor prin alinierea la moda Halloween !
Premiul merge la Peter, care a dat dovadă de inteligenţă în descoperirea înaintea lui Eli a strategiei ingenioase a VIP-ului, aceeaşi verticalitate ca a Dianei în refuzul susţinerii acestuia, şi de o extraordinară stăpânire de sine când a pus la loc telefonul Aliciei, pe care o apreciază, preferând să nu asculte tot mesajul pe care Alicia l-a păstrat aproape 3 luni. Se pare că mesajele vocale totuşi contează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu