Iată un nou episod experimental, atipic cum zice Aron, din cele care apar odată pe sezon şi care iscă numeroase controverse pro şi contra, aşa cum au fost opereta, cel istoric cu Miranda stagiară cu codiţe, cel cu what-if şi cele cu fantoma lui Denny. De data asta, şpilul a constat în sincronismul aproape perfect între Cristina şi Meredith pe care a fost centrat episodul, cele două surori care s-au dez-îmbârligat (untwisted), s-au depărtat spaţial, şi care îşi continuă evoluţia în lumi (şi pe ecrane) paralele. Chiar efectul de ecou al sunetului din scenele paralele sugerează similaritatea siameză dintre ele, ecoul putând fi privit ca o copie, o oglindă sonoră, suprapusă elegant peste cea vizuală. Mie mi-a plăcut ideea pentru că simbolismul oglindirii inverse e atât de vastă, încât mă mănâncă keyboardul sa deschid o paranteză, dar, pentru continuitate, o voi face într-un comentariu separat***.
Şnurul twisted al mărţişorului s-a desfăcut şi separat aici în roşul hiperactiv al Cristinei şi albul pacifist al lui Meredith. Doar că fiecare a căpătat ceva din caracteristicile complementare ale celeilalte jumătăţi prin efectul de oglindire inversată (tot aşa cum orice oglindă face: inversează). Cristina s-a liniştit ca un torent (nu de ăla !) ajuns la şes, iar Meredith a fost încolţită de cele două priorităţi, pacienţii şi Zola.
După cum remarcam şi în recenziile anterioare, Cristina s-a schimbat mult în bine sub influenţa lui Thomas. Cea mai semnificativă dovadă e floarea cu care într-un episod trecut a spart geamul rezervei ca să nu se mai uite stagiarii ca la poartă nouă, şi pe care acum o aşează cu grijă în faţa geamului, pentru a aduce un pic de mângâiere în suferinţă.
Mai ales după declaraţiile Shondei, cu toţii ne aşteptam la o nouă dramă a lui Meredith legată de moartea lui Lexie, ceea ce deja crea nemulţumiri printre cei sătuli de prea multe parastasuri, însă nu prea a fost aşa. Ceea ce nemulţumeşte cealaltă jumătate a fanilor, că nu i s-a acordat acesteia suficientă consideraţie sau măcar un episod de bun-rămas. Shonda style, cu efecte de genul plângăcioasa de pe 9gag, şi-aşa-i rău, şi-aşa nu-i bine .
În ceea ce priveşte cazurile medicale, ambele au părut complicate. Nu sunt chirurg ca să le înţeleg complexitatea, dar tind să cred că Mer a riscat puţin când a fost oprită de Webber, deşi acesta i-a recunoscut în final competenţa. Aştept păreri autorizate în această privinţă. Cred totuşi că atât Cristina, cât şi Meredith au mers la limită în intervenţiile chirurgicale, on the edge, pe muchie de bisturiu. Numai că Meredith n-a fost susţinută, ci sabotată de mentorul ei, ea a rămas singură în decizii şi acţiuni fiind în plus şi stresată de rolul de mămică. Iar rolul lui Lexie în această încercare nu a fost cel pe care îl bănuiam, atât noi, cât şi Webber, adică o Mer obsedată şi cu sechele că n-a putut s-o salveze în pădure. Mai degrabă s-a liniştit (dacă încă o mai bântuia cumva remuşcarea) când a înţeles că era imposibil s-o facă în natură, atâta timp cât un caz similar a fost salvat in extremis chiar într-un spital dotat cu de toate cele necesare. În plus, cred că a fost mulţumită că a putut salva o viaţă în schimbul pierderii surorii sale, un fel de spălare de păcate în roata inexorabilă a timpului.
În schimb, nu mi-a plăcut exploatarea stagiarilor cu diverse sarcini nemedicale, care au culminat cu îngrijirea Zolei. Nu-mi amintesc ca Bailey să le fi făcut asta actualilor doctori. Una e să apelezi la prieteni sau colegi, ca Torres sau Owen (deşi îi e şef direct), dar implicarea subordonaţilor în problemele personale e cu totul altceva. Sper ca lista Mirandei să rezolve această stare de lucruri, mai ales că a fost şi o dojană indirectă că-i implică şi pe unii din stagiarii altora. Meduza e mai rea ca Nazista
Simetria oglinzilor surprinde şi cuplurile mentor-discipol Webber-Meredith faţă de Thomas-Cristina. Deşi Richard e aproape un tată pentru Meredith şi a protejat-o, a învăţat-o şi a sfătuit-o în numeroase ocazii, de data asta cred că prea a lăsat-o singură. Dar asta a convins pe toată lumea şi în primul rând pe ea însăşi că a trecut într-adevăr în rândul chirurgilor autentici, a terminat definitiv cu stagiul fără multe responsabilităţi. Celălalt “cuplu” e mult mai potolit, dar mai armonios din punct de vedere didactic. Thomas nu ţipă la Cristina, aşa cum face Webber, ci îi sugerează subtil cum ar fi mai bine, utilizând stilul sfătos în locul presiunilor. Dacă Meredith trebuia călită ca fierul, cu lovituri directe, Cristina trebuie doar ascuţită cu fineţe, cu blândeţe fiindcă e un stilet, nu o linguriţă (I am not a little spoon. I am a knife and I am going to stab you in the eye).
Au fost nevoie de mai multe sezoane ca să-l îndrăgim pe George suficient ca să-i deplângem moartea. La fel cu Mark şi Lexie. Denny a stat mai puţin şi tot l-am îndrăgit cu toţii. Dar pentru ca să-l iubim şi să-l regretăm atât de mult pe simpaticul dr Thomas, au fost suficiente doar câteva episoade, ceea ce spune destule despre abilitatea câştigată în timp de GA de a creiona un personaj complex în mod rapid şi cu multă îndemânare – nota 10 echipei Shondei şi totodată cea mai bună dovadă a creşterii în valoare a serialului, în ciuda regretelor unor fani şi a părerii lor că nu mai e la fel ca la început. Adevărat, e mai bun, mai matur, mai profund, depăşind de mult stadiul de procedural medical.
După repartiţii, toţi cei din vechea gaşcă au avut motive temeinice pentru a reveni acasă, n-a fost nimic tras de păr în refacerea echipei. Pe April n-o pun la socoteală pentru că e o porcărie (!) de outsider cu rol decorativ. În afară de Arizona, care tocmai năştea în momentul filmărilor acestui episod, toţi ceilalţi medici din SG au avut prezenţe scenice, deşi de foarte scurtă durată, nimeni n-a fost uitat. Un plus pentru Owen tătic, îi stă foarte bine, parcă mai bine decât lui Derek.
Despre moartea lui Thomas, o regret la fel de mult ca pe a lui George, Denny, Mark, dar a fost necesară pentru că, la fel ca sfârşitul lui Obi-Wan Kenobi, a transmis Cristinei-Skywalker o moştenire, o putere şi o învăţătură pe care discipolii lor au meritat-o: gestul-pecete (The Signature Move), Z-ul lui Zorro sau lovitura Cocoşatului. Chiar privirile de pe urmă ale celor doi seamănă şi parcă fac un upload wireless de lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu