Episodul săptămânii o readuce pe mama lui George şi ne trezeşte la toţi amintiri nostalgice din primele sezoane, cu efecte variate asupra unor personaje veterane. În paralel, cele mai recente sunt şi ele afectate de schimbări interesante. Titlul, o inimă bătând într-o cutie, e o parabolă cu care înţeleptul Webber o ajută pe Cristina şi pe Avery să discearnă esenţialul, să aleagă ce e cu adevărat important în viaţa lor în acest moment, adică să aleagă grâul de neghină. Chiar într-o cutie de plastic, inima îşi vede de treaba ei, îşi îndeplineşte misiunea pentru care există, aceea de a nu se opri indiferent de condiţiile în care se regăseşte, acasă la ea în cutia toracică, sau într-una artificială şi inconfortabilă.
După promovare, Cristina nu se descurcă cu premiul oferit de Teddy, nu ştie ce să aleagă. Vrea de toate, ca o lihnită scăpată în alimentară sau ca românul ajuns în sfârşit în occident în 90. Iar inima bătând în cutie o ajută ca un glob de cristal să facă o justă triere. Iar pe Avery îl ajută să aleagă între Lexie şi Mark. Pentru el, a funcţionat ca o busolă care te înalţă ca să-ţi schimbi perspectiva pentru a vedea drumul bun şi omul copt. Bravo lui că a ales corect.
Mă cam deranjează faptul că Derek o tot ia cu el pe Lexie în operaţiile sale complicate, numind-o dr. Grey. Parcă nu merită acest apelativ după Meredith şi marea Grey. Măcar se lămureşte şi el cât e de imatură, că se comportă ca o fetiţă de 15 ani. Lexipedia s-a dus, iar ce a rămas nu excelează în nimic, decât în indecizie şi instabilitate. La fel s-a dus şi iubirea lui Mark pentru ea, transformată mai întâi în gelozie, apoi într-o reală apreciere pentru Avery, o prietenie incipientă foarte asemănătoare cu dragostea. De unde şi scenele nostime cu cei doi “iubiţi” şi împăcarea lor cam bâlbâită:
Familia Altman trece prin prima ceartă, primăvara romanţată s-a terminat şi încep problemele. Lozul necâştigător al Shondei a fost tras de Henry.
Deşi preocupată de interviul pentru Zola, Meredith demonstrează că poate opera cu succes, că poate face ce trebuie, la fel ca inima din cutie. Aşa cum se străduieşte din răsputeri şi April, care arată superb:
Miranda e foarte asemănătoare cu mămica cea mămoasă a lui George. Şi a lui Callie şi a lui Meredith, a tuturor doctoraşilor noştri dragi, pentru care are aceleaşi instincte materne ca şi Bailey, ba chiar cam aceeaşi durere, pe care am înţeles-o abia acum. Mama OMailey şi-a crescut bine copiii şi i-a învăţat să facă bine. Dar tocmai asta l-a ucis pe George, care s-a sacrificat din acest îndemn la a ajuta. Iar Meredith s-a sacrificat şi ea, la fel ca George cel cuminte, ca s-o ajute pe Adele, iar asta, tot ca urmare a bunelor învăţăminte ale Mirandei, care are acum mustrări de conştiinţă. O ceartă, o bruschează pe Meredith pentru că se simte responsabilă pentru soarta ei, la fel cum s-a învinovăţit şi pentru George.
Acelaşi transfer de supărare l-am găsit şi la Karev redevenit mârlan când aude cum e lăudat Georgie 007, deoarece îi aminteşte de Izzie cea dureroasă. Îi trebuie musai o nouă iubire, şi încă rapid. Mă mir că n-a sărit pe pediatra invitată, nu-l recunosc, dar amintirile l-au blocat de tot. George e mort, Izzie a plecat, iar cei trei muşchetari rămaşi sunt total schimbaţi. Deocamdată, Alex descoperă cu multă satisfacţie cât de apreciat este de Arizona
Ziua lui Calie se întunecă brusc când dă cu ochii de soacră şi porneşte avalanşa de gafe. Cei care se plângeau că nu găsesc destui morţi, se pot bucura, deoarece se pare că are Derek grijă de asta, crescând alarmant de mult rata mortalităţii în spital. În contrast cu bietul Hunt, care e nevoit ca şef să tot spună “Nu”, ba la unii, ba la alţii, Shepherd s-a hotărât să spună “Da” ca Yes Man, să accepte toate operaţiile refuzate de alţii pentru a le schimba povestea, întocmai ca un scriitor cu soarta personajelor sale. La fel ca Shonda. Derek încearcă astfel să-şi refacă reputaţia atât în neurochirurgie, cât şi în aroganţă, adică să-şi refacă imaginea:
Oricum, trebuie să-i recunosc paternitatea la două panseuri adânci din acest episod, încă şi mai profunde ca parabola înţeleptului Webber. Pot să aleg cu ce griji să-mi ocup timpul. E adevărat, grijile pe care ni le facem şi care ne bântuie, ne aparţin, sunt create de noi şi tot noi putem alege să nu le generăm, să nu le alimentăm, dându-le atenţie. Din nou apare îndemnul optimist din episoadele trecute: don’t worry, be happy.
Iar a doua cugetare profundă vine din sfatul pentru Mark: dacă iubeşti pe cineva, lasă-l liber, iar dacă se întoarce la tine…De remarcat că tocmai asta a făcut Avery, vom vedea dacă măcar povestea lacrimogenă a scriitoarei o va lămuri pe Lexie sau nu. Câteodată e nevoie de o mare pierdere ca să-ţi dai seama la ce ţii mai mult . Deocamdată e mult mai afectată de soarta eroilor Sandrei Brown decât de despărţirea de Avery.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu