Chiar dacă Shonda a reuşit rara performanţă de a ne provoca la toţi aceeaşi reacţie, cea de tristeţe amară şi supărare, GA demonstrează încă odată că poate surprinde în orice moment, că este viu, că are capacitatea să inducă emoţii intense şi variate, şi câteodată, ca acum, extrem de puternice. Atâta vehemenţă a reuşit să producă doar Lost din câte ştiu eu, iar pentru asta nu pot decât să-mi scot pălăria. Chiar modul cum e construit episodul e magistral: încă de la început, Meredith primeşte vestea că n-o vor avea pe Zola, iar asta ne face să credem că doza de dramatism s-a epuizat ca un medicament amar şi neplăcut, dat peste cap dintr-o dată, ca să scăpăm de durere şi să ne simţin din ce în ce mai bine.
Dar ce urmează e din rău în mai rău, ceea ce m-a făcut să regăsesc emblema episodului într-o o cinică glumiţă: optimistul crede că mai rău nu se poate, pe când pesimistul ştie că se poate !
Că se poate mai rău, li s-a demonstat acum tuturor celor care criticau ba una, ba alta; ba că erau episoade “prea greu de digerat” (gabi), ba că e plin de“intrigi… tratate superficial” (horicas), ba că “totul se termină cu bine şi nu mai exista cazuri grave in care pacientul moare” (TAHS), ba că “nu mai taie nimeni firele de la aparate” (Lulu). Alte reacţii: “nici n-am mai avut rabdare sa vad episodul pana la capat” (adele), “absolut nimic nu-mi mai place la serialul asta”(Sorin Ionescu). Concluzia: “cand este prea multa drama, ne vaitam, iar cand e veselie, ne plictisim” (adela)
De o mai mică amploare în tabloul general, intrăm în drama lui Callie. Pacienta pe care tocmai a operat-o clachează chiar la ieşirea din spital, iar Altman descoperă un şurub care i-a făcut inima ferfeniţă. O operase Avery, pe când Callie citea o revistă de cancan despre J-Lo. Mustrări din partea lui Teddy, mustrări de conştiinţă că n-a fost mai atentă alături de Avery. Am fost surprins de încurajările cinice ale Mirandei (“it’s part of the deal”), precum şi reacţia lui Avery, care fuge chiar atunci de Torres ca să nu piardă ceva din cazul lui Sloan. Dar, din diferenţa reacţiilor celor doi aflaţi în culpă, remarc faptul că taman în momente cruciale se dovedeşte adâncimea sufletului. Dintre toate personajele, Callie cea sufletistă fusese poate cea mai fericită în ultimul timp, iar ce-i bun, din păcate, nu durează prea mult. Îmi pare rău şi pentru ea, şi pentru frumuşelul cu ochi periculoşi.
Dar nici acum n-am epuizat încă toată doza de tragism, n-am atins apogeul, mai avem de tras alături de doctoraşii noştri, gradarea continuă. Episodul ne atrage mereu atenţia că nu putem aprecia cum trebuie ceea ce avem decât în faţa unor dezastre, care ne arată cât de neînsemnate erau “supărările” superficiale. Aceste fleacuri ne ascund micile plusuri cu care ne-am obişnuit şi care s-au banalizat, devenind prea monotone şi, de aceea, mai greu vizibile. Exact ca “supărările” noastre pe GA, care poate mai are doar câteva luni de trăit, după care vom tânji cu siguranţă: bring back the little horrors and take away this.
Teddy era “supărată” că Henry vroia să se înscrie la medicină. Acum a rămas văduvă, cea mai lovită de soartă dintre cei rămaşi. She’ll never forgive any of us
Cristina era “supărată” că n-avea suficiente operaţii interesante. Acum i-a murit pe masa ei de operaţie soţul mentorului ei. Abia la aflarea adevărului vedem adevărata măsură a suferinţă umane ce se ascundea în inima aisbergulului profesional Yang.
Lexie nu era mulţumită cu Avery, îl vroia pe Mark. Acum nu are pe nimeni. Uitase că nemulţumitului i se ia darul.
Alex nu mai are trecere la fete din cauza fantomei lui George. Acum vede moartea cu ochii.
Derek îşi vărsa tot năduful pe nevastă. Acum e cât pe-aci s-o piardă de tot.
Toate acestea păreau groaznice atunci când nu se întâmpla nimic groaznic. Iată penibilul inconştienţei faţă în faţă cu trezirea. Ce importanţă mai are o ceartă prostească atunci când vine vijelia destinului şi te trăsneşte exact atunci când te aştepţi mai puţin, în culmea fericirii, ca pe Callie sau Teddy, sau într-un vârf de deal din mijlocul pustietăţii?
Şi, pentru a sublinia şi mai radical diferenţele dintre aceste două niveluri incomparabile de suferinţă, ne rup inimile (ca un şurub furtunos, scăpat de sub control) scenele cu cele două protagoniste Cristina şi Teddy, lăsate intenţionat în ignoranţă pe nivelul superficialităţilor. Teddy îl trimite pe bietul Owen să-l convingă pe Henry – cel dus – să renunţe la medicină. Cu Henry mort pe masă, Cristina roboţica ne învărteşte cuţitul (şurubul) în inimi, preocupându-se de efectele decesului tipului asupra performanţelor ei cincinale. Is there a family or something ? Iar înainte de asta, acceptase îmbufnată să opereze în afara dragei sale liste (bucket list) doar ca să facă performanţă contra cronometru.
Cel mai chinuit dintre toţi a fost Hunt. Jonglând la limită între polii Cristina şi Teddy, între soţie şi prietenă, este nevoit să aprobe alegerea şi responsabilizarea uneia de către cealaltă, s-o convingă pe Cristina să abandoneze pregătirea pentru o operaţie mai interesantă şi să-i înghită ironiile. Iar, la urmă, într-o scenă memorabilă, să-i spună adevărul şi să-i susţină disperarea. Văzând tot, ştiind tot, a fost obligat să joace un rol foarte ingrat, acuzat tocmai el de laşitate de Teddy şi ironizat de Cristina, în timp ce alţii trăgeau de el, scufundaţi în propriile interese urgente (Derek cu elicopterul). It‘snot right – nu-i drept
O scenă intensă a fost cea din lift, cu alegerea Cristinei, demonstrând încrederea totală pe care o are acum Teddy în ea. Personal, cred că a procedat corect. Nu mă pricep la medicină, aşa că nu pot estima dacă Henry ar fi putut fi salvat dacă ar fi fost altcineva în locul Cristinei, nici dacă ar fi operat numai Webber. Am înţeles totuşi că Yang a operat perfect, fără greşeală, exact ca un robot, chiar dacă a lucrat în grabă, iar o intervenţie clasică i-ar mai fi câştigat doar foarte puţin timp de trăit. Corectaţi-mă dacă greşesc. Dar în cazul şurubului, cred că trebuie să aşteptăm rezultatele investigaţiilor, înainte de a acuza pe cineva. Până atunci, putem face doar presupuneri.
A fost foarte interesantă şi situaţia de naşi a lui Meredith şi Alex în momentul preluării nou-născutului fără nume, care a fost identică cu obiceiurile natale de pe la noi. (Proaspăta mămică încredinţează naşei pruncul pentru a avea grijă de el. Îl aşteaptă departe, în pronaos şi-l va primi înapoi de la naşi după ceremonia botezului.) După scena parcă ireală şi în imponderabilitate a accidentului, Meredith a luat pruncul în braţe şi l-a botezat cu apa de ploaie. Astfel şi-a asumat şi a respectat rolul protector de mamă divină, cum este numită naşa de către anglo-saxoni, god-mother.
Am remarcat şi o transformare a lui Derek, care se teme să rămână singur, dar în acelaşi timp se teme (inutil, cred eu) că Mer va reacţiona la fel de greşit ca el, că îl va învinovăţi – she’ll blame me like I have been blaming her. Nu că n-ar merita. We lost them. În prezenţa morţii putem aprecia cu adevărat, prin contrast, binele din viaţă.
Mi-a plăcut mult atitudinea plină de modestie a lui Webber, care şi-a oferit serviciile, a fost alături de Teddy şi apoi i-a respectat decizia de a fi înlocuit de Cristina, a ajutat atunci când trebuia. Superb gestul final al dezvăluirii feţei mortului, în opoziţie cu gestul firesc şi normal al obiceiului acoperirii sale. Asta subliniază cel mai mult anormalitatea întregii situaţii.
O notă mai destinsă e adusă de Alex, tot bântuit de mustrări de conştiinţă, dar care are pentru Merdith o idee interesantă: folosirea unei mamă-surogat, de exemplu Cristina, că tot rămâne însărcinată cu mare uşurinţă. Mai demonstrează în plus şi calităţi de Mac Gyver ambulator, ceea ce l-ar făcea eligibil în Royal Pains în caz că Shonda s-ar supăra şi pe el. Dar cea mai tare poantă a fost cealaltă idee, a lui Mark cu împărţirea (sharing) Sophiei ceaheart-breaking (!) cu familia Shepherd. Unde-s trei, mai merg încă doi. Adică, vorba românului, unde merge mia, merge şi suta .
Ca şi în precedentul episod, şi acum a fost vorba de inimi, dar de data asta, de inimi zdrobite. A lui Meredith, că a pierdut-o pe Zola. A lui Derek, că a pierdut-o pe Meredith. A lui Karev sub apăsarea vinovăţiei. A lui Callie, la fel. A pacientei, din cauza şurubului. A tinerei mame că i se ia copilul nou născut. A tuturor după Henry. Şi, ca să rămân în ton, o ultmă veste tristă şi pentru noi, următorul episod va fi în 2012, intrăm în post.
A fost un episod trist, dar totuşi cel mai bun al sezonului şi printre cele mai buneever. Am avut de toate: tragedii, morţi, acţiune, suspense, erori medicale, orori chirurgicale (copilul cu faţa muşcată de câine). Stema episodului a fost şurubul ca simbol falic, iar la sfârşit, am ţipat cu toţii în cor: screw you, Shonda ! – pentru ca mulţi au fost sau s-au simţit screwed :-)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu