Acum câţiva ani am avut un accident de maşină cu urmări neplăcute şi membre rupte. Îmi amintesc şi acum milisecunda pănă la care totul decurgea normal, apoi timpul s-a oprit în loc şi apoi am intrat într-o altă linie temporală, total diferită, într-o lume nouă, mai urâtă, cu dureri, spitale şi suferinţe. Despre asta e vorba în episod, care vine în continuarea celui de anul trecut, cu o intensitate sporită şi abordează urmările şocului iniţial, care sunt uneori mult mai importante decât şocul în sine, e revenirea într-o lume schimbată la care toţi cei implicaţi sunt nevoiţi să se adapteze, cu suferinţe noi, atitudini noi şi înţelegeri dureroase.
Cristina a fost absolut extraordinară. După ce a aflat că pacientul pe care-l operase era soţul lui Teddy, e rechemată s-o ajute, ba mai mult, să-şi păstreze sub control fiecare gest ori reacţie care ar fi înştiinţat-o pe Altman de tragedie. Dintre toţi, doar roboţica Yang putea realiza o atare performanţă, mai ales că a trebuit să facă glume pe seama bietei April, alungată la lojă pe post de gargoyle fiindcă e prea impresionabilă ca să nu se dea de gol. Imitarea glasului ei piţigăiat a fost şi ea, la fel de perfectă ca toată scena şi a venit la momentul potrivit ca să-i abată atenţia lui Teddy şi chiar s-o facă să râdă în hohote. Chiar acceptarea batjocurii de către April e un mod simplu, sincer şi admirabil prin care aceasta preia în mod conştient din suferinţa ce urmează să o copleşească pe Teddy în urma şocului declanşator al avalanşei de durere: I can take it.
Întreaga scenă a fost o capodoperă de neuitat, care a început cu un dialog inversat (şi de fapt în ton cu situaţia), în care Teddy e cea care îi cere iertare Cristinei că a trebuit s-o mintă şi o întreabă dacă nu s-a supărat pe ea. Tensiunea invizibilă urcă pe nesimţite până ce culminează cu metoda chherleader Altman de dinamizare: gimme a Whoo ! Privirea aruncată lui Owen – cu inima lui Altman în braţe (la figurat şi aproape că şi la propriu) – spune destule despre ce era în sufletul ei ca să răzbată până la capăt.
Noua iubită a lui Mark, Julia e chiar simpatică şi destul de stăpână pe sine în OR în faţa vestitului Derek, deşi îi mărturiseşte lui Lexie că avusese un trac nebun. Damn it. Now I like her! Dovedeşte astfel o maturitate şi forţă pe care Lexie încă nu le manifestă în opinia mea, atuuri care o fac mai potrivită alături de Mark decât “fosta”, care a fugit de responsabilităţi.
Într-o zonă mai calmă, Miranda e din nou cucerită de anestezistul Warren, care îi dă o mână de ajutor prin diagnosticul din timpul operaţiei. În contrast cu activităţile febrile din celelalte săli de operaţie, la ei e nevoie de frig şi gheaţă (ca în saga Fire and Ice, winter is comming!). Probabil era nevoie să fie spartăgheaţa dintre ei pentru ca săgeţile şi ironiile ascuţite ca ţurţurii să facă loc reaprinderii focului iubirii. Şi lor le stă bine împreună, şi cred că Mirandei îi e mai bine cu el decât cu impertinentul asistent.
Oficial, devenim maturi când împlinim 18 ani, dar maturizarea propriu-zisă nu se petrece pocnind din degete sau când tăiem tortul aniversării a 18 ani de viaţă. Pentru Lily, ieşirea din adolescenţă s-a produs brusc şi brutal prin faptul că s-a trezit singură şi plină de responsabilităţi, fără mamă, fără tată, fără nici un om mare care s-o apere şi s-o îndrume, care să ia deciziile prea grele pentru copii. Am fost impresionat de luciditatea, curajul şi puterea cu care şi-a asumat aceste responsabilităţi împovărătoare pentru oricine. Ca un contraexemplu, să nu uităm că, în momentele dificile cu pozna trialului, Derek nu fost în stare de o asemenea asumare.
Dacă privim global toate personajele din GA prin această prismă, a responsabilizării, comportamentul cu adevărat matur a fost dovedit acum doar de Cristina, în afară de Lily. Ea a luat taurul de coarne şi i-a dezvăluit lui Teddy durerosul adevăr cu lacrimi în ochii ei asiatici. A acţionat ca un doctor care i-a operat soţul pe care nu l-a putut salva în ciuda oricăror eforturi. La fel ar fi procedat şi Altman dacă ar fi fost în locul ei, dar despuiată de orice implicare afectivă. Scena e încă una deosebit de intensă şi vibrantă. Say it… Thank you.Un Emmy pentru Cristina !
Un curaj deosebit a dovedit şi noua ochioasă Julia, pe care mi-ar place s-o revăd ţinându-i în frâu pe Derek şi pe Mark: she’s a keeper. Callie merge şi ea pe aceeaşi direcţie de responsabilizare, încercând să-i dea un exemplu lui Avery, care a fost cam firav şi stângaci în această criză. Să vedem ce va face Teddy. Din cele petrecute mai demult, cea mai matură atitudine şi cele mai multe suferinţe până acum i-au aparţinut lui Meredith.
Poate de aceea, ca o recompensă pentru toate necazurile prin care a trecut, şi pentru toată afecţiunea cu care a înconjurat-o în acest episod superb pe Lily şi pe toţi ceilalţi în trecut, Meredith primeşte premiul Shondei, nu o statuetă ca la Oscar, ci o câştigă, în sfârşit, pe Zola.Deşi Derrek n-o merita din cauza modului cum a reacţionat la întreaga situaţie, este recompensat totuşi şi el ca tătic la categoria “supporting role”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu