Iată încă un episod experimental, situat într-o realitate paralelă, care m-a încântat atât de mult, încât aş urmări câteva sezoane dintr-un Greys 2 cu aceeaşi bucurie, cu care am savurat Stargate Atlantis după SG-1. Presărat cu vechi melodii şi cu numeroase Easter eggs ce fac referire la primele sezoane, îi găsim acum pe doctoraşii noştri, într-o linie temporală în care Ellis încă trăieşte, şi îi domină pe toţi cu autoritate fără spectrul lui Alzheimer. Deci vedem acum ce-ar fi fost dacă nu s-ar fi îmbolnăvit (what if…) şi în ce măsură această schimbare i-ar fi influenţat pe ceilalţi.
Generăleasa Grey e acum căsătorită cu Richard, căruia îi stă bine în postura de tătic îngăduitor al lui Meredith Webber.
Richard încearcă din răsputeri să împace pe toată lumea, dar rămâne doar o interfaţă pentru Ellis, de care are grijă cu aceeaşi gingăşie ca şi de Adele
Evident, postul de Şef îi aparţine dictatoarei, iar Meredith e profund marcată de personalitatea mamei sale, pare timorată şi nesigură pe sine şi se chinuie din greu să-i facă pe plac şi să evite orice eşec care să dea apă la moară criticilor materne. Alex, şef al stagiarilor, tocmai a cerut-o de nevastă
dar, aşa ochelarist, bănuiesc că a vrut mai mult să intre în graţiile soacrei pentru o carieră mai lină şi oportunistă, fiindcă în acelaşi timp, se ocupă şi cu iniţierea lui April în secretele şi deliciile amorului. Tocmai cu April, care e acum bff cu Mer, “her person”, o caricatură palidă a Cristinei, cea twisted. Lecţia lui, de ieri şi de azi, dintotdeauna: never mess with the crazy chicks – nu te pune cu nebune !
Owen e căsătorit cu inimoasa Callie şi pare fericitul (?) tătic a trei copii. Nevindecat de tarele aduse din războaie, mai pierde nopţile pe Skype cu “camaradul” Teddy şi mai dă din când cu bâta-n baltă şi cu pumnul în geamuri. Leacul lui e Cristina, dar acum nu ştie încă.
Roboţica Cristina e la fel de talentată, dar şi foarte retrasă în lipsa umanizării aduse de Meredith. E tunsă aiurea, are un mers mecanic, a avut o aventură cu Burke, şi acum e autoizolată în lumea ei ciudată şi e tare supărată pe Mer, care a pârât-o.
Callie se cam teme de izbucnirile lui Owen şi, din acest motiv, descoperă prin antiteză înArizona farmecele gingăşiei feminine afective. Explicaţia asta mi se pare mult mai plauzibilă pentru transformarea ei în lesbiană.
O altă schimbare radicală, sau mai degrabă o lipsă de evoluţie, o regăsim la “Mandy” Bailey. Incapabilă să se dezvolte sub tirania lui Ellis, care-i fură operaţiile interesante, a rămas la stadiul de codiţe din epoca stagiaturii. Pe atunci, curajul de a avea încredere în ea însăşi îi fusese insuflat tot de Webber, care acum e ca şi prinţul consort britanic, doar un accesoriu al Reginei. Richard a rămas cu rolul de a mai aplana din efectele temperamentului reginei Grey
Derek a rămas însurat cu Addison, acum însărcinată. Deşi în aparenţe formează un cuplu dat ca exemplu, Shepherd cel rău nu e fericit (McDreary – mohorâtul în locul bărbatului de vis McDreamy) şi se simte mai bine în rulota din pădure, construind casa visurilor sale, ca s-o lase urmaşilor. Are în sfârşit, copilul pe care şi l-a dorit atâta, dar, din păcate pentru el, nici ăsta nu-i al lui, ci opera lui Mark, care a rămas cel mai neschimbat dintre toţi, neavând nici o tangenţă cu Ellis.
Lexie îşi pierde ambii părinţi şi se droghează, dar, chiar şi aşa, rockeriţă, tatuată şi cu piercinguri, ajunge tot în Seattle Grace, tot în braţele lui Avery pe care îl fraiereşte, şi ale lui Mark, care o salvează (o fi vreun spoiler accidental ?)
La modul global, în acest What if, toţi sunt nefericiţi. Mare noroc pe Alzheimer ăsta că ne-a scăpat de aşa o pacoste
Pentru mine a fost o experienţă interesantă, care mi-a plăcut prin faptul că această nouă perspectivă completează trăsăturile de caracter ale personajelor îndrăgite şi explică mai clar cât de mult au evoluat unele din ele în absenţa puternicei personalităţi a lui Ellis. Mă refer la Meredith, Richard, Miranda, Lexie.
Meredith nu mai e femeia puternică ce a devenit pe parcursul celor 8 sezoane fără dădăceala maternă, dar profită de pila sus-pusă şi nu se sfieşte să se folosească de numele său pentru a fura operaţii. Dacă maică-sa o face, de ce să n-o imite ? Ea a crescut cel mai mult între cele două linii temporale. Pentru ea, toate suferinţele n-au fost degeaba, a învăţat ceva din ele, au călit-o. Mi-a plăcut cât de bine se potriveşte cu Cristina, şi cât de armonios se completează, chiar fără să-şi dea seama
Concluzia: Some things are going to work out as if they were destined to happen… As if they were just meant to be. Adică, mai pe româneşte, ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus.
Episodul a fost în întregime o nouă demonstraţie a unei geniale idei pe care am descoperit-o în Sliding doors şi în Lost: The universe has its way of “course correcting” – Universul are propriul mod de a se autocorecta. Şi pentru asta îmi scot din nou pălăria în semn de omagiu pentru inspiraţia Shondei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu