A fost un episod la fel de emoţionant ca şi primul, şi în care găsim unele explicaţii ce ne lipseau, redate prin flashuri din perioada peste care a sărit episodul anterior. Întregul episod este realizat într-o manieră diferită de toate celelalte, în nişte culori sumbre de-ai zice că sunt poze sepia de pe vremea străbunicului. Şi chiar aşa par evenimentele de după prăbuşirea avionului, pe de o parte foarte active în memorii, iar pe de alta, fiecare ar vrea să le uite cât mai repede pentru a merge mai departe. Dar e greu, cumplit de greu pentru ei, după calvarul celor 4 zile şi nopţi în altă lume. Fără foc, fără apă, Cristina, cea mai puternică dintre ei i-a susţinut pe toţi cu energia sa, s-a luptat cu Sloan să nu cedeze în faţa morţii, cu animalele ce se înfruptau din Lexie şi cu viermii din rana Arizonei. Odată ce au sosit ajutoarele, şi-a permis să înnebunească, să cadă psihic după un astfel de coşmar.
A fost impresionantă scena din baie, în care s-a descătuşat în braţele lui Owen. Cred că această nouă încercare a demonstrat că ei sunt extrem de legaţi sufleteşte şi că, în ciuda resemnării sale, Owen e mai mult decât her person, e jumătatea sa, sprijinul său şi singurul cu care poate comunica chiar din cel mai adânc hău, din care şi ea l-a ajutat să iasă odinioară. Reluarea comunicării cu Mer a necesitat mai mult timp, dar a fost la fel de emoţionantă.
Derek nu se lasă să deraieze, precum Cristina, şi acceptă cu o extraordinară tărie că mâna sa nu poate fi recuperată decât în proporţie de 80%, insuficient pentru a mai opera. Cu o neaşteptată înţelepciune, ajunge să aprecieze că încă trăieşte, şi că Zola nu şi-a pierdut familia: I am alive ! we survived ! That‘s enough
În schimb, Arizona are excese de răutate, de ură pentru Alex, din cauza căruia crede că a trebuit să păţească ceva nedrept, uitând că ea singură s-a condamnat la mânie să urce în acel avion, nimeni n-a forţat-o. E o atitudine destul de des întâlnită în viaţa curentă, de a da vina pe alţii, de a se umple de furie pentru că nu considera că ar merita să îndure aşa o tragedie. Chiar şi noi, la necaz, mai tragem un şut într-o nevinovată piatră pentru eşecurile echipei favorite. Mai grav e când venim acasă şi ne descărcăm pe nevastă sau copii pentru problemele dela servici, o altă manifestare a aceluiaşi mecanism automat şi ilogic.
Catherine Kubler Ross a descris într-o carte celebră mecanismele psihice de apărare şi etapele în confruntarea cu durerea: Negarea, Furia, Târguiala, Depresia şi Acceptarea. E interesant că diferitele noastre personaje abordează diferite etape din acest model. Derek sare direct la acceptare. Cristina se odihneşte o perioadă în depresie, iar Meredith rămâne în negare, interzicându-le celorlalţi să gândească altfel decât că Mark, Arizona Cristina şi Derek se vor face bine, respingând orice altă posibilitate. Arizona, în loc să fie mulţumită că n-a păţit ca Lexie, îşi descarcă furia pe Alex, ţapul ispăşitor care are şi ghinionul de a-i fi călău: why this would happen to someone like meinstead of someone like you. Nu-mi place noua carcasă vidă (shell) numită Arizona (chiar mai puţin decât noua Bailey în călduri) şi sper să tracă peste orgolii şi egoisme, că nu merită Callie să-i fie otrăvită viaţa de o scorpie. Callie are o karmă grea şi e, într-adevăr o fiinţă deosebită, she’s that good. Tot Arizona ajunge la târguială, forţând-o pe Callie să-i promită că n-o să lase să-i fie piciorul tăiat. A fost încă o nedreptate, un şantaj, o posibilă găselniţă pentru un nou ţap ispăşitor după plecarea lui Alex, adică Callie.
Mark a fost un caz aparte, şi-a acceptat situaţia şi a hotărît să plece după Lexie, şi-a dorit să moară, cu tot revirimentul vital de dinainte. Şi-a semnat testamentul, şi-a luat rămas bun, a şoptit lui Avery ultimele sfaturi pline de înţelepciunea de deasupra şi a plecat liniştit după marea sa iubire. Nu numai scena de pe urmă a fost impresionantă, ci şi mesajul său: contează ce lăsăm în urmă şi cum vom fi amintiţi. Trecerea noastră prin această lume poate determina ca oamenii care ne-au cunoscut să devină mai buni sau mai răi, depinde de noi în mare măsură.
Interesant e că singurele amprente vesele au fost tot în preajma lui Mark, deşi a fost cea mai tristă plecare. Şi din show (Mourir c’est partir un peu). Webber, cel ce a rămas mereu lucid, a fost pentru Mark ca un preot, ca un duhovnic care-l împărtăşeşte, notând ultimele sale dorinţe şi ultimul cu care acesta a vorbit, asistând efectiv la ultima sa suflare. A fost lumânarea sa de pe urmă.
Am remarcat cu încântare şi referirea la două filme care mi-au plăcut mult, cea cu Lost a Mirandei şi cea referitoare la cuibul de cuci a lui Meredith. Ambele cu zboruri pe deasupra.
Să nu uităm şi concluzia trasă de Meredith în finalul episodului, care ne dă o lecţie de viaţă extrem de importantă, determinând şi titlul episodului. De noi depinde ce alegem să ne amintim, noi hotărâm cu ce rămânem dintr-o încercare, aventură, experienţă, trăire. Noi singuri decidem să ne focalizăm pe o suferinţă pe care o facem astfel veşnică, ori pe o bucurie, pe care s-o luăm cu noi ca pe o lumină. Ca şi Alex, ca şi mulţi alţii, Cristina are multe laturi urâte, dar Meredith preferă să păstreze doar laturile ei pozitive. Ca şi ea, eu prefer să iau cu mine din Grey’s Anatomy nenumăratele scene care mi-au făcut plăcere, care m-au bucurat sau încântat şi să nu păstrez ranchiuna şi regrete eterne că Shonda mi l-a omorât pe George sau pe Mark. Din toate imaginile pe care le-am selectat cu Mark, optez s-o aleg nu pe cea de mai sus, ci doar pe cea în care emană veselie, viaţă, încredere:
E un îndemn către o atitudine selectivă faţă de aspectele pozitive, prin care cine o adoptă cu adevărat, obţine Fericirea, care aşteaptă la îndemâna oricui. Aceasta e diferenţa dintre a supravieţui şi a trăi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu