Grey’s Anatomy – 9×03 “Love the One You’re With”

Am fost mişcat destul de tare şi în mai multe feluri de acest episod profund şi exemplificator pentru calitatea serialului. A avut şi dramă, şi umor, şi pacienţi interesanţi, cazuri care-ţi încreţesc pielea şi destule probleme sufleteşti, atât la veterani, cât şi la stagiari şi pacienţi. Un episod tipic GA de nota 10, deşi observ că aprecierile voastre sunt mult mai reduse. Vreau să vă împărtăşesc ce şi de ce mi-a plăcut aşa de mult.

După mine, cuvântul cheie a fost acceptarea.

Tema de acum se referă la încheierea unei înţelegeri cu firma de aviaţie responsabilă de accident. Însuşi acest subiect ridică destule frământări. Deşi suma despăgubirilor pare a fi foarte mare, Derek se opreşte la întrebarea cât valorează mâna unui chirurg de renume ? Dar viaţa lui Mark, a lui Lexie ? Dar piciorul Arizonei ? Dar traumele emoţionale şi psihice suferite în proporţii diferite de victimele accidentului ? Sunt oare acestea cuantificabile în bani ? Poţiaccepta despăgubiri pentru aşa ceva ?

Sub această ploaie de meteoriţi existenţiali de derulează alte drame, tot existenţiale, dar pe diverse planuri. De exemplu cazul pacientei Adele, a femeilor plus-size, care îşi doresc sa fie admirate, iubite, ca toată lumea. Chiar în urma unor eforturi şi cure cu scăderi drastice în greutate, corpul tot păstrează memoria trecutului. 

Chiar dacă partenerul le iubeşte aşa cum sunt, ele însele nu se pot accepta. Aici ar fi foarte multe de observat, în doar câteva scene jucate magnific au fost atinse o mulţime de aspecte omeneşti extrem de adânci, dar nu mai insist deocamdată Dacă vreţi, putem dezvolta în comentarii.

Pentru că părinţii îi acceptă toate nazurile, o adolescentă aventuroasă şi încăpăţânată (headstrong) e pe cale să-şi piardă piciorul, ca Arizona, dar Callie reuşeşte s-o repare la loc pentru următoarea poznă. Până la atingerea maturităţii, un părinte are datoria să-şi apere odrasla chiar dacă îşi va atrage ura definitivă a acesteia. She needs you to be the bad guy

 

Alex, acceptă pe oricine cu organe genitale interne (is a diseased man-whore again), şi i se înmoaie inima extrem de sensibilă în faţa lacrimilor, arma supremă a Evei.

Pentru că nu-şi acceptă iubirea, April cea întoarsă din exil, vrea să se revirgineze (!) pentru Jesus Timberlake (!!) (was he glowing ?  ). Dar pectoralii lui Avery o readuc pe drumul cel bun, aşa că merită să-i premiem:

Pentru că nu-şi poate accepta situaţia, care nu e char aşa dramatică cum i se pare, Arizona trece la atacuri furibunde asupra bietei Callie, ţapul ispăşitor aflat la îndemână. Sper că izbucnirea întregii suferinţe acumulate în Callie să reuşească s-o trezească măcar pentru a vedea situaţia şi dintr-un alt unghi în afara egoismului care n-a părăsit-o. Tot egoismul o făcuse s-o părăsească pe cea care o iubea, în favoarea unui post atrăgător, dar îndepărtat. Atunci a înţeles şi s-a întors. Să vedem ce va face de acum încolo.

În comentariile pe care le-am făcut într-un sezon anterior şi pentru care am fost criticat aspru, m-am referit la egoismul şi răutatea unui bolnav aflat în suferinţă, ca Arizona. Evident, nu toata lumea care suferă procedează la fel, dar e o reacţie oarecum obişnuită prin care încercăm şă ne hrănim cu compasiunea sau mila celor apropiaţi, să-i învinovăţim sau chiar îi urâm când ni se pare că nu ne-o oferă automat, în orice moment şi din belşug. Am făcut şi eu aşa, dar am înţeles mai târziu cât greşeam şi că această reacţie provine dintr-o revoltă faţă de starea de suferinţă, dintr-o neacceptare a bolii, pe care o vedem ca pe o pedeapsă divină nemeritată. Ce-am făcut de-am păţit asta ? De ce tocmai eu ? Şi, fiindcă nu ne considerăm vinovaţi de nimic, trebuie să găsim vinovaţi în exterior. Şi, din păcate, îi alegem exact dintre cei apropiaţi, dintre cei care au grijă de noi, care sunt ultimii care ar merita răzbunara noastră egoistă.

Dar, deşi deja am trecut în revistă o grămadă de aspecte interesante, totuşi cea mai interesantă atitudine umană am găsit-o însă în drama Mirandei. Având o manifestare de o factură similară cu reacţia Arizonei, dar de o mult mai mică intensitate, Bailey îşi varsă nemulţumirea asupra dezordinii dn camera de gardă şi asupra celor ungrateful ce o produc, curat murdar, coane Webber. Problema e de fapt în cu totul altă parte: Ben e la studii, ex-ul se însoară, iar Tuck ajuns la grădiniţă îi întoarce şi el spatele la fel ca ceata de stagiari. În loc să accepte că poate fi părăsită, se luptă cu mizeria din cuptorul cu microunde şi face stick-reclamaţii tuturor (cred că stickurile au devenit un fetiş al Shondei încă de pe vremea cererii lipicioase în căsătorie). În loc să-şi recunoască şi să acceptesituaţia ca să meargă şi ea mai departe ca şi ceilalţi (Everybody’s moving on), ea alege să transforme starea de stagnare inerţială (I’m stuck) într-o luptă pentru ordine şi curăţenie (las’ că vă arăt eu vouă, nu-mi mai pasă, I’m done caring). La fel ca exemplul cu şutul în piatră din recenzia trecută. Înţelepciunea veselă a românului i-a scornit şi o zicală: unde dai şi unde crapă 

Cristina nu acceptă că ea, care le ştie pe toate, mai poate învăţa de la un dinozaur (like 100) aparent depăşit de google, iPad şi vremuri: pac ! la răsboiu din Vietnam. De îndată ce este forţată de şef să renunţe la mândrie (babysit the old man), de îndată ce acceptă să se deschidă şi să se integreze, în sfârşit într-o altă echipă decât cele de acasă, lucrurile se armonizează de la sine. În treacăt fie spus, cred că neicusorului îi e la fel de greu să se integreze în lumea internetului, cum îi e Cristinei în noul mediu.

Tot legat de Cristina, să remarcăm că, până la dr Feeney, singurul care o poate face să zâmbească, chiar prin telefon, este Owen. Doar cu el e acasă, cu el e liniştită, îşi poate da jos măştile şi scuturile. În rest, afişează o penibilă schimonoseală crispată, care-i reflectă starea permanentă de încordare, încrâncenare, opoziţie, adică neacceptare. I am laughing, but not externally:-( (Cardiohumor)  Vreau să revină în Seattle cât mai repede, dar cred totuşi că mai are de învăţat ceva în autoexil, mai trebuie să realizeze cât de mult este iubită de Owen şi cât de mult îl iubeşte şi ea, deşi nu crede. Observaţi oftaturile şi chimia nerostită din pauzele făcute la telefon, în convorbirile lor mute, sau nimicurile ce fac parte dintr-un sharing tipic vieţii de cuplu, de exemplui vocea operatoarei din spital. Ca să o citez tot pe ea, Oh, please. He’s there, she’s there. Dar e mult mai uşor să vezi bârna din ochii altora în locul propriului pai.

Owen mi se pare extraordinar fiindca a acceptat-o pe Cristina cu toate hachiţele ei. A vrut să plece ? A lăsat-o să plece, fără s-o implore, fără să încerce s-o şantajeze ca să rămână, aşa cum a făcut Meredith. O înconjoară cu iubirea sa indiferent ce-ar face, în totală opoziţie cu atitudinea Mirandei, dar în conformitate cu sfatul Înţeleptului Webber: You know what happens when someone lets go of your hand? You get it back. Owen îi dăruieşte Cristinei totala libertate de a-l părăsi sau de a se reîntoarce când va vrea şi când va fi pregătită fiindcă o iubeşte necondiţionat. Asta e cea mai înaltă formă de iubire. E interesant că, aşa cum e de ciudată sau roboţică, Cristina l-a iubit odinioară şi ea pe Owen în mod total şi necondiţionat, acceptându-l chiar în timpul crizelor de ştrangulare. În timp, se pare că i-a trecut din cauza cutremurilor sufleteşti, crizelor, adulterului, dar mai ales Shondei. Eu nădăjduiesc că va reveni acasă şi îşi va reveni şi afectiv, adică acolo unde a fost rănită cel mai tare. Chiar Derek şi-a retras iubirea pentru Meredith în perioada retragerilor în pădure, după pozna cu trialul. Pe moment, Owen primeşte aşadar toată admiraţia mea pentru cea mai corectă atitudine.

Mi-a plăcut şi că Avery a respectat indemnurile de pe urmă ale lui Mark . Să ne aducem aminte testamentul său din episodul trecut “treaba noastră e să-i facem pe oameni să se simtă mai bine (inclusiv faţă de ei înşişi, adică să se accepteaşa cum sunt)”:

- You tell her she’s beautiful just the way she is,…

- And that is definitely not how I talk to patient.

- No, but it’s how you talk to a woman, Avery.

- We’re in the business of making people feel better about themselves.

Îmi place Jo, noua stagiară cu nume masculin, şi încercarea de hit on the very horny bear, Torres. Are dreptate Callie, she has joy. Are calitatea de a se bucura de viaţă. Ca şi Callie: I like joy, excitement, happiness. E încă un motiv pentru care ei îi vine atât de greu să convieţuiască cu acreala de Arizona, mai ales fără Mark, care era exact ca ea. Nu degeaba s-au cuplat aşa intens. Dacă n-ar fi devenit gay, ei doi s-ar fi potrivit de minune.