Episodul de săptămâna asta nu a avut chestii explozive, deşi mă aşteptam la un episod sweep, dar se întrezăresc semne de revenire la normal ]n domeniul calităţii. A fost readus paraliticul avocat Canning, interpretat la ghilimele de acelaşi Michael J Fox într-un fel de Back to the Future inversat, adică Înainte spre Trecut. Goana după verzulii, vreo 55 de milioane cu multe certuri ca la uşa cortului, dincoace şi dincolo de uşa tribunalului. Peter încearcă să rămână în cursă cu ajutorul unei foste cunoştinţe din puşcărie, iar relaţia Tammy-Will e pusă la încercare.
Totuşi mi-a stârnit atenţia ceea ce a spus Alicia: Răul se întâmplă. Fără un motiv anume. Dar câteodată există un motiv, doar că nu-l vedem (Bad things just happen. No rhyme or reason. But sometimes there is a reason, only you can’t see it) E posibil ca şi tenta descendentă pe care o luase serialul să fie doar aparentă, să pregătească ceva ascuns, dar minunat, care încă nu e vizibil. Sper că aşa va fi !
Familiile dintr-un cartier mai izolat au de suferit de pe urma deversării de pesticide industriale. Alicia devine o Erin Brocovich trimisă să străngă semnături şi să convingă cât mai multe familii să dea în judecată firma vinovata. Doar că pe teren întâlneşte concurenţa, clownul paralitic Canning, un măgar troian care face cam acelaşi lucru ca ea, dar urmărind minimizarea pierderilor companiei vinovate. Perversitatea pe care a demonstrat-o prima dată devine acum chiar greţoasă, nu numai din teatrul aberant pe care-l joacă cu dislexia storcătoare de compasiune – deja-prea-vu, ci şi din unele “perle” total absurde pe care le emite cu emfază. Una din ele e dărnicia poporului american cu tradiţii incontestabil primitoare: This is what America has more than any other country–acceptance(nativii indieni sau negrii cred că se tăvălesc de râs la o gogoaşă aşa de sfruntată). Dar cea mai aberantă e acuzarea Aliciei că are un suflet înunecat (darkness within), prin care, de fapt se descrie pe sine, fără să vrea. Unii văd mai degrabă paiul din ochii celuilalt decât bârna ce întunecă propriile vederi – remarcă înţelepciunea noastră populară. Îi judecăm pe ceilalţi prin propriile lentile şi ceea ce credem că vedem în ei sunt de fapt tot defectele noastre.
Un alt exemplu al acestui obicei apare în contrastul discuţiilor Aliciei din camera roz, mai întâi cu tânăra care nu mai poate fi mămică şi care nu vrea nimic altceva decât dreptate, apoi imediat cu Will, care e convins că atracţia banilor e suficientă în racolarea semnăturilor: “Vor veni şi ceilalţi, atraşi de mirosul banilor (The’ll climb onboard when the’ll smell the money)”. Partea pozitivă e că, din fericire, Alicia îşi menţine în serial statutul de pivot clarificator care separă grâul de neghină, roşul de albastrul (pilulelor din Matrix sau caselor de pe hartă), păstrându-se neîntinată de toate mizeriile care trec pe lângă ea fără s-o atingă.
Una din acestea, descoperită de Kalinda, e un virus pe calculatoarele Aliciei şi al altor angajaţi din firmă, plantat de Bond ca să-i spioneze. Dar, de obicei, cine sapă groapa altuia are mari şanse să cadă în ea, aşa că noua alianţă Will-Diane-Julius poate intoxica cu manevre de contra-informaţii duşmanul “afro”. Pact sigilat cu un Lo-5 pe şest cu accentul pe Low (jos, josnic) It‘s going to be hard going back to the law (Va fi greu să revenim la drept)
Spre surprinderea mea şi poate spre mirarea unora, Will mi-a plăcut mai mult ca Peter în acest episod, cu excepţia mercantilismului re-confirmat cu care ne-a obişnuit. Încercările din relaţia cu Tammy l-au mai umanizat, l-am văzut suferind în tăcere, recunoscând că uneori nu ştie ce vrea şi atunci e antipatic (“I suck”). Simte nevoia unui prieten (fat buddy) pe care nu-l are pentru că nu vroia să depindă de alţii. În schimb, atitudinea bărbătească de a nu intra în jocul şerpuitor şi acaparant al lui Tammy, îl face să capete pentru prima data controlul, “the upper hand”, în rapot cu ea, care a picat în jocul îndrăgostirii (iată de ce englezii folosesc acest termen, “falling in love”). Totuşi ambii vin să plângă pe umărul Aliciei, ceea ce consolidează relaţia W-A în zona prietenească. (Sometimes it‘s best to remain friends. That’s what I found). Beneficiile merg deocamdată către patul conjugal Florrick. Chiar dacă atitudinea un pic rezervată a Aliciei ilustrează cuvintele lui Tammy: It‘s not commitment, it’s just preferential treatment (nu e un angajament, ci doar un tratament preferenţial)
Pe de altă parte, Peter cel strong cere ajutorul unui N-word raper din închisoare, care îl poate ajuta să facă rost de fonduri nu prea murdari. Păcat că, pentru a câştiga ceva voturi, folosind o informaţie din tabăra lui Wendy, se bagă în lumea teenagerilor de tip “hey, dude” pentru care puşcăria lui Peter e “marfă -(hardcore)” şi face reclamă la droguri farmaceutice. Dar Peter rămâne “the man”, cel care poate transforma oamenii – chiar tocilari fiind – prin cuvinte, mai mult decât o poate face chiar muzica. Are dreptate “the geek”, Peter are o charismă aparte pe care ar putea-o pune în slujba binelui. Partea nostimă a fost sticlirea din ochii lui Eli (ca la puii de găină abia ieşiţi din găoace – baby chick eye‘s open) la ideea concertului de susţinere şi buzna pe care a dat-o în biroul lor cu urechile încă ciulite
Oricum, îmi e simpatică noua sa achiziţie, analistul care e de-al nostru, se uită la seriale bune. Mi-a plăcut şi Roseanna, mi se pare cunoscută, dar nu ştiu unde-am mai vazut-o. Apariţia Kalindei a fost destul de redusă, dar, ca de obicei, eficientă şi decisivă. Superb şi elegant mi s-a părut duelul verbal acasă la măscărici. Casă închiriată, la fel ca maşina, şi probabil şi nevasta şi copiii. De-ar fi reali împreună cu povestea cu sarcina pierdută a soţiei, ar fi o contradicţie prea exagerată (nici un pleonasm nu e nepotrivit aici), la fel ca şi comparaţia dintre Louis şi Sfântul Pavel.
Mi-a lipsit Cary cu tot cu asistentă. Nu le-am dus dorul nici lui Childs, nici lui Wendy, dar am rămas cu nedumerirea de unde ştia Canning aşa de multe secrete din firma LG. Singurul răspuns plauzibil ar fi o colaborare cu Bond, pe care îl cred capabil să sape cazul partenerilor ca să iasă el deasupra, eventual printre cele 120 de milioane cu care se mândrea, or fi şi ceva verzişori îngălbeniţi de pesticide, suficienţi ca să facă şi clopotele să strige: nu, nu, nu, nu. (într-o referire sonoră la sintagma din romanul lui Ernest Hemingway Pentru cine bat clopotele ) Dar cine le mai aude oare ?
The bells ring: no, no, no, no, no…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu